doar o pagină greu de întors

"Îmi place să mă cred genială. Puţin ciudată. Irepetabilă. Vreo trei volume despre mine pe rafturile istoriei cred că o să mă satisfacă. Mimez.
Oglinda
Mimez. "Da! eşti şifonată. Acum hai, prefă-te că n-ai ştiut. E cel mai simplu aşa!
Zic:” Tu m-ai învăţat să fac dragoste, mimatul a fost lecţia unu!”

*Mă priveşti uimit. Cum, azi n-o mai faci pe mironosiţa?
*Chiar, azi nu mai roşesc? Adică, azi sunt mai bărbat decât tine?

*Tu eşti cel care are argumentul pantalonilor lungi. Eu trişez(rochiile sunt specialitatea mea)!"

*Îmi muşc degetele până la carne şi mă trezesc internată într-un ospiciu. Stau ca doamnele acelea pictând, cântând sonete la un pian defect. Port cămăşi lungi, cu floricele mov şi ţin la piept o carte cu scoarţe galbene stând cu obrazul lipit de geam numărând norii.

Când o să fiu mare o să am o casă. Dormitorul cu vedere spre cer. Nu am hotărât exact cum vine asta, dar ştiu sigur că vreau să adorm uneori sub simfonia ploii care o să-şi joace muzicile cum joc eu acum degetele pe tastatura computerului imitând o pianistă faimoasa si excentrică care face de trei ori pe zi sex cu un motociclist bine, tatuat până-n dinţi.

Ceva ireal
Merg pe stradă, şi mi se întâmplă uneori să văd oamenii de lângă mine goi-goluţi. Unora le las doar şosetele, unora ceasurile, altora verighetele. Mă simt bine lângă ei aşa, cu carnea lor atârnând în straturi generoase, şi părul cu o cărare pe stânga.
E amuzant să achiţi taxa unui domn în fundul gol sau să ceri o prăjitură unei chelneriţe rotunjoare, suculente şi neepilate.

"Vreau vată de zahăr!"

Când vorbesc la telefon, mă privesc în oglindă. Examinez cu plăcere ţuguirea buzelor, arcuirile genelor ce clipesc ca într-un film mut. Fâstâcesc cuvintele. Privesc din profil linia nasului. Părul se strânge ştrengar la spate, mâinile se mişcă încet. Sunt fericită. Discuţia merge uşor. Inchid telefonul. Stau doar într-un tricou lung cu trei, patru mărimi mai mari şi mă cred Nefertiti.

Dacă ar mai fi încă o eu lângă mine? Sau poate este deja!

Ei nu ştiu că azi...

...mintea mea e o cuşcă în care draperiile de culoare neagră sunt trase. Aici lumina nu pătrunde decât atunci când când eu vreau. Aici suferinţa nu intră şi nici nu poate ieşi.
Mi-am implorat într-o zi mintea, o fiinţă cam arogantă ca şi mine uneori să mai iasă la plimbare. Mă sufocă.

“Măcar pe terasă” i-am zis. Cu promisiuni darnice - a cedat.
Se întinde pe balcon la soare. E bine. “Fac dragoste cu soarele” îşi zice. Zâmbeşte fugitiv. O apuc de mâneci, o fac să trăiască veşnic pe o peliculă şi-o trag prin roz.

Am imaginea minţii mele într-o ramă aurită, altădată într-una ruginită.

Cea mai frumoasă poveste este aceea care se termină cu: "Va continua".
Nu-mi atribui drepturi de autor. Rândurile sunt scrise de o altă Corinush într-o dereglare a gândurilor.
PS: este o variantă cenzurată